de Kelly Gorman Dunbar

În primăvara lui 2009 mă aflam în Oregon și prezentam unui mic grup de oameni încântători din Corvallis, programul Open Paw Shelter. În timpul celor trei zile de workshop, personalul, voluntarii și cu mine
am lucrat cu mulți câini minunați care erau dați spre adopție. Un câine anume mi-a atras atenția și mi-a furat inima; era un mic Sheltie care nu avea nume. „Sheltie,” după cum am botezat-o cu atâta creativitate, avea în mod sigur cel puțin 12 ani și era extrem de educată, dulce ca o bomboană. Era evident că fusese iubită și îngrijită bine, așa că s-a ivit întrebarea „Cum de ajunge un astfel de câine într-un adăpost?” Am aflat că fusese luată de pe stradă. Hm.

În timpul workshopului un reporter a vizitat adăpostul ca să afle mai multe despre programul nostru. Carisma lui „Sheltie” a făcut ca ea să fie câinele fotografiat alături de mine pentru articolul publicat ulterior în ziarul local. După o săptămână aflu că „Sheltie” nu se mai află în adăpost. Uraaa! Un om de pe pământul ăsta a privit dincolo de vârsta ei înaintată, i-a văzut frumusețea interioară și a adoptat-o!

Ei bine, lucrurile n-au stat chair așa…

Am aflat ulterior că „Sheltie” avea deja un cămin al ei, precum și o mică problemă cardiologică. Stăpânii ei o iubiseră, după cum se vedea și din comportamentul ei și din felul ei de a fi. Totuși, într-o zi „Sheltie” dispăruse și când stăpânii ei au văzut că nu o găsesc imediat, au presupus că „a mers în pădure ca să moară.” Așa că au renunțat să o mai caute. Pentru că, știți voi, câinii pleacă de acasă ca să moară singuri. Este chemarea naturii!

Imaginați-vă cât de surprinși au fost s-o vadă pe „Sheltie” bine mersi, pe coperta publicației locale, fiind pregătită pentru adopție la adăpost în cadrul programului Open Paw!

Să sărim 15 luni și să ajungem la dimineața zilei în care scriu aceste rânduri, când am dau peste acest titlu „Câine în vârstă de 20 de ani, găsit după 7 luni”.

O cățelușă foarte în vârstă pe care stăpânii (se presupune că) o iubeau dispare din curte și stăpânii își imaginează că ea a plecat ca să moară, așa că își văd în continuare de viețile lor, fără să o caute. Biata cățelușă ajunge într-un final la adăpost, unde își reîntâlnește apoi în sfârșit familia care nu se deranjaze să miște un deget și să informeze autoritățile competente de dispariția câinelui lor. Aceeași poveste!

Nu e nu-știu-ce de capul mitului ăluia depășit care spune că mulți câini fug de acasă ca să moară singuri. De obicei, câinii care nu se întorc acasă fie s-au rătăcit, fie au fost preluați de către un bun samaritean, fie au fost loviți de-o mașină, furați sau capturați și duși la ecarisaj. Câinii bătrâni sunt cu precădere predispuși să plece, fără să mai știe cum să se întoarcă acasă. Iar dacă mor în timp ce sunt plecați, asta e pentru că nimeni nu i-a căutat și ei nu s-au putut descurca pe cont propriu!

Și chiar dacă într-adevăr ești convins că câinele tău a plecat ca să moară, n-ai vrea să faci orice ca să-ți confirmi suspiciunile? N-ai vrea, în acest sens, să găsești corpul câinelui tău, ca să-ți iei rămas bun? N-ai vrea să raportezi cazul autorităților competente, așa încât acestea să poată lua cadavrul de pe străzile cartierului tău? Pur și simplu nu înțeleg. Cum poate așa un mit învechit și prostesc să înlocuiască luciditatea cu care reacționezi în momentul escapadei câinelui tău? Pentru mine, acesta e adevăratul mister.

Preluat de pe:
http://www.dogstardaily.com/blogs/when-strange-myths-override-common-sense