de Bettina Marie Schneider

Partea problematică a lucrului în beneficiul animalelor este că presupune lucrul cu oamenii.

Oamenii sunt dificili. Cei care înțeleg și adoră animalele nu sunt, de obicei, niște mari filantropi. Oamenii care se implică activ în bunăstarea animalelor au adesea o viață complicată, motiv pentru care au și ales să se implice. Nici eu nu fac excepție. Dar dacă chiar ne dorim ca munca noastră să aibă impact, trebuie să colaborăm!

Desigur, poți avea un impact și dacă acționezi pe cont propriu. Dar dacă te implici de unul singur, fără ajutorul unei organizații, în scurt timp ajungi la capătul puterilor. Un singur individ nu poate lucra la fel de mult, nu poate da chitanţă pentru donaţii, nu are resursele financiare atât de necesare pentru a ajuta pe cât de mult şi-ar dori. Dar odată ce te implici, cu siguranţă vrei să ajuţi cât mai mult!

De aceea am făcut ce nu mi-am dorit niciodată să fac, adică am înfiinţat o organizaţie. Asta s-a întâmplat în urmă cu 18 luni şi de atunci n-a trecut o zi în care să nu mă bucur de ce am reuşit să realizăm până acum, dar în care să nu mă acuz pentru că am pus în practică această idee prostească în ciuda intuiției. Fiindcă preţul plătit a fost libertatea.

Cei mai mulți dintre prietenii organizaţiei noastre nici măcar nu știu cine se află în spatele acţiunilor pe care le întreprindem, până şi colaboratorii noştri înţeleg cu greu ce înseamnă ca cineva să împingă acest bolovan la deal,  365 de zile pe an, şi cum devine el din ce în ce mai greu pe zi ce trece. Nimeni nu-şi poate imagina ce înseamnă să conduci o companie ai cărei clienți (animale flămânde şi bolnavi) se bazează pe supraviețuirea și buna funcționare a acestei companii ai cărei angajați nu pot fi plătiţi, care vin la serviciu doar pentru că îşi doresc s-o facă şi care pot renunţa în orice zi, lucru care se întâmplă adesea, şi a căror loialitate faţă de companie se câştigă cu greu şi trebuie cultivată zi de zi. Acesta este rolul şefului.

În acest caz, „șeful” sunt eu. Un şef care este disponibil 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână (pe bune!). Vreme de 18 luni, în fiecare zi. Care trebuie să se ocupe de aspectele legale și fiscale, să menţină legătura cu donatorii, cu organizațiile partenere, cu activiștii, cu cei care doresc să adopte un animal, cu cei care oferă foster, cu mass-media, autoritățile publice, sponsorii, colaboratorii, care trebuie să ridice moralul tuturor, care verifică publicațiile, traduce, creează, editează, distribuie, comentează, răspunde și se ocupă de o mie de alte lucruri aparent fără efort, lucruri precum căratul de cutii grele sau negocieri dificile cu autorităţile vamale. Un şef care este pozitiv, prietenos, politicos și inspiră echilibru, care ştie ce vrea şi e hotărât, care dă mereu totul… fiindcă fiecare greșeală costă bani sau aduce un prejudiciu de imagine, înseamnă pierderea unor aliați importanți sau, chiar mai rău, viața unor animale. Greşelile mă îngrozesc. Pentru că înseamnă că cei se bazează pe mine au de suferit. Trebuie să-mi îndeplinesc obligaţiile.

Dacă nu sunt bani, nu e nici mâncare, dacă nu sunt bani, nu putem beneficia de asistenţă medicală, dacă nu sunt bani, nu pot da curs solicitărilor de ajutor pe care le primesc zilnic. Aşa că mă străduiesc. În cea mai mare parte a timpului e distractiv, fiindcă de fiecare dată când văd cum se schimbă expresia unui animal după ce este salvat, de la suferinţă la mulţumire deplină, sunt foarte bucuroasă, iar această bucurie nu dispare niciodată. Dimpotrivă…

Spun mulțumesc toată ziua. Fără oprire. Toţi cei care contribuie cu ceva merită să li se mulţumească, şi o spun din toată inima. Uneori sunt uimită de cât de mult timp, bani şi energie investesc colaboratorii noştri şi aproape că mi-e ruşine de cât de generoşi sunt cei care ne fac donaţii. Ştiu cât le e de greu unora dintre ei, altora mai puţin, la câte renunţă doar pentru a ne putea ajuta şi, cu toate acestea, trebuie să le cer în fiecare zi să dea şi mai mult: să fie şi mai implicaţi, să doneze mai mulţi bani, pentru că bolovanul devine din ce în ce mai greu şi trebuie să-l împingem mai departe.

Cei mai mulți nu știu că am şi o slujbă cu normă întreagă. O slujbă la care, din fericire, am timp să mai fac câte ceva pe lângă. Lucrurile pe care nu le pot face în timpul serviciului, le fac seara și noaptea. Nopțile mele au devenit scurte. Şi tot am parte de nemulţumiri când amân ceva, când mai greşesc sau când nu reacţionez aşa cum ar trebui. Nu sunt mașină, uneori sunt prea emoțională, alteori nu sunt bine informată, alteori sunt doar… eu.

Nu există formă de agresiune, defăimare, acuzație sau răutate de care să nu fi avut deja parte pentru că fac ce fac, aşa cum o fac. În loc să mă las atrasă în discuţii distructive, în loc să-i fac praf în public pe cei care mint și sunt nepoliticoşi, lucru pe care îmi vine uneori să-l fac (şi de care sunt perfect capabilă cu retorica și temperamentul meu), aşadar, în loc să fac asta aleg să mă abţin, să trag adânc aer în piept şi să mă gândesc la cei care depind de mine. E vorba despre animale. Ce e bine pentru organizaţie, e bine şi pentru ele. Din păcate, asta nu înseamnă că, în mod automat, e bine şi pentru mine. Toți cei care lucrează cu noi, lucrează pentru animale, nu pentru mine. Uneori am impresia că acest lucru nu este bine înţeles.

E bine să delegi. Cei care cunosc cât de cât care sunt cerințele legale pentru o organizaţie, ştiu, de asemenea, că răspunderea revine conducerii. Toți ceilalți pot să ridice din umeri şi să spună: „O, îmi pare rău, eu renunţ”. Şi pleacă. Nu că nu s-ar fi întâmplat şi aşa ceva.

Ca să poţi ajuta ai nevoie de structuri stabile. Avem oameni minunaţi, cei mai buni, dar există anumite sarcini şi responsabilităţi care nu pot fi delegate. Nu doar că eu răspund din punct de vedere financiar și legal, dar îmi sunt în joc reputaţia şi imaginea, iar dacă lucrurile funcţionează bine asta se întâmplă fiindcă oamenii ştiu că pot avea încredere în mine, ştiu că donaţiile pe care le fac sunt folosite cu grijă şi munca lor este apreciată.

Cred că știu de ce multe organizații de bunăstare a animalelor dau greş. Aproape toate depind de o mână de oameni responsabili, ei ştiu ce spun eu aici, şi de capacitatea acestora de a suporta suferinţa, de cât sunt de rezistenţi. După puţin timp, se alege neghina din grâu, dar în acest caz „neghina” sunt toţi acei războinici din prima linie care cedează şi au parte de toată înţelegerea mea.

Organizaţia noastră este pe punctul de a se dezvolta foarte mult şi există obiective măreţe care sunt tangibile acum. Asta înseamnă că maratonul de-abia începe, că până acum ne-am făcut doar încălzirea. Mi-am atins primul obiectiv. În urmă cu 18 luni nu aveam nimic, nici bani, nici susţinători, nici habar ce trebuia făcut! Astăzi organizaţia este solidă, avem susţinători minunaţi şi o reputație excelentă. Ar trebui să fiu fericită și mândră! În schimb mă simt obosită, teribil de obosită, şi tânjesc după vremurile când puteam şi eu spune: „O, renunţ”  atunci când nu-mi convenea ceva sau când mi se schimbau interesele şi priorităţile. Acum nu mai pot face asta fără să provoc mult rău şi fără să-i abandonez pe cei ce au nevoie de ajutor. Uneori acest lucru mă sperie.

Dar şi mâine e o zi, iar renunţarea nu este o opțiune… vezi mai sus.

Traducere de Mariana Buruiana. Articolul original poate fi gasit la https://guteskarmatogoblog.wordpress.com/2017/02/07/warum-so-viele-tierschutzvereine-scheitern/.