Descrierea blănosului

Hesse si Inutza

Ziua în care ne-am cunoscut

Hesse a trăit timp de 6 ani pe stradă, împreună cu alți doi câini. Toți trei însoțeau uneori câinii cu stăpân pe malul

Someșului, jucându-se și bucurându-se de o mângâiere și de mâncare. Prietenii lui au avut noroc și au fost adoptați, iar Hesse a rămas singur sub pod. Până la urmă cineva a reusit sa-l ia de acolo și după ce a primit asistența medicală de care avea nevoie și-a găsit Foster la NUCA.

Când a ajuns la mine îl chema „Albu”, dar nu era alb de la praful de pe stradă. Numele i l-am schimbat datorită privirii înțelepte, mereu dădea impresia că se gândea la ceva important. Merita un nume de câine cu stăpân, un nume care să-i exprime personalitatea. Hesse mi s-a părut un nume potrivit pentru el. Nu m-am înșelat. În 20 de minute de când l-am băgat în casă, l-am învățat numele lui, a învățat să șadă, să se pună culcat și să dea lăbuța. Într-o săptămână știa să dea lăbuța stângă sau dreaptă, pe care i-o ceream și deja vorbea germană, doar trebuia să nu-și facă de rușine numele.

 

Mi-a fost frică să nu-l mănânce pe Quasimodo, un pisoi de numai 5 săptămâni pe care il mai aveam in Foster de la Nuca, dar nu numai că nu a vrut să-l mănânce, ci era foarte îngăduitor cu el. După ce Quasi a crescut, având mereu chef de joacă (când nu dormea), se ducea și se prindea în blana lungă a lui Hesse. Hesse încerca să fugă de Quasi, se ridica și pleca în cealaltă parte a camerei. Cu pisica atârnând de picior, nu voia nici cum să-i dea drumul. Hesse avea două coșuri în care să doarmă, să poată să aleagă unde se simte mai bine. Dar nu. Alegerea nu a fost a lui. El dormea unde nu dormea Quasi.

 

În vacanța de iarnă am mers împreună la Piatra-Neamț, la părinții mei acasă. Ne-am plimbat în pădurile din jurul orașului ore întregi și am prins prima zăpadă împreună, de care s-a bucurat din plin. Am mers cu telegondola pe Cozla, doar trebuia să vadă orașul și de sus, ca orice turist, după care am băut o ciocolată caldă la restaurant.
Tomberonezul meu de Grigorescu atrăgea toate privirile pe stradă, iar oamenii după ce îmi spuneau că e foarte frumos mă întrebau ce rasă este. Din păcate dacă l-ar fi văzut fără lesă, nu s-ar fi minunat ce cățel frumos este, ci l-ar fi alungat. Cu siguranță s-a întâmplat de multe ori asta, pentru că foarte greu îi câștiga cineva încrederea, mai ales de față de bărbați fiind reținut.

Într-o zi m-am hotărât să-l tund. Nu puteam merge eu cu el când a fost programat la salon așa că am rugat o colegă voluntar la NUCA să-l ia de acasă și să-l ducă la tuns. Eu eram plecată din Cluj-Napoca cu facultatea. M-am întors nerăbdătoare acasă, să văd cum arată “copilul” meu tuns. Când am deschis ușa, în loc să se bucure că am venit acasă, ca de obicei, s-a ascuns după ușa de la cameră, s-a pus culcat și și-a ascuns privirea de mine, parcă spunea: “eu trebuia să-ți păzesc casa și uite ce am pățit: am lăsat o nebună să mă ia cu ea și m-a adus înapoi dezbrăcat, mi-e foarte rușine!”. O săptămână am râs de el de câte ori îl vedeam. Până m-am obișnuit cu noua lui freză. Părerile au fost împărțite, dar majoritatea mi-au considerat cățelul și mai frumos.

Ultimele momente petrecute împreună.

Ultimele momente petrecute împreună.

După ce ne-am petrecut împreună 5 luni, iar Hesse a învățat cum e să fii cățel cu stăpân, să meargă în lesă și în baruri și să se strângă după el pe stradă, a plecat la familia lui adoptivă.
Cu o zi înainte să plece în Germania ne plimbam pe stradă și, așteptând pe cineva, o mămică foarte drăguță cu un copil în cărucior s-a oprit să se uite copilașul la Hesse. Când copilașul i-a făcut din mână, pentru că Hesse știa să ridice lăbuța, l-am convins foarte ușor să facă și el din lăbuță, să îi spună „pa”, înveselind copilașul și făcându-mă mândră de el, mai ales că nu încercasem să-l învăț să „spună pa”.

Acum Hesse trăiește împreună cu încă o cățelușă adoptată cu jumătate de an înaintea lui, de la adăpostul primăriei din Cluj-Napoca. Îmi dau lacrimile de fiecare dată când primesc fotografii cu el și câteva cuvinte de la stăpânii lui. După 6 ani în care a trebuit să lupte pentru supraviețuire, în sfârșit are pe cineva care este mereu alături de el și îl iubește așa cum merită orice cățel să fie iubit, cu atât mai mult, cu cât știind că oamenii au fost nedrepți cu el, doar pentru că era un câine vagabond, el a reușit să păstreze suficientă încredere în oameni încât să poată fi salvat și să ducă o viață liniștită alături de noua lui familie.