Am crescut cu animale in casă, am facut de copil voluntariat la adăposturi, am citit despre educația cățeilor, am dat multe sfaturi persoanelor care iși luau pentru prima dată un cățel de la mine.

Pentru că am avut cățel în casă și curte, iar cățeii pe care i-am salvat, fie i-am ținut numai până când s-au vindecat, fie numai până când i-am putut înțărca (fiind pui sugari abandonați de proprietarii femelelor), mi-am dat seama că de fapt acum am primul cățel. Și pe el l-am dat odată înțărcat, dar l-am primit înapoi pentru că făcea pipi în casă și rodea. La 2-3 luni. Comportament absolut normal pentru un puiuț. Deși i-am spus domnișoarei care l-a adoptat că va face asta, se pare că nu a făcut față.

Frappe a fost primul ei cățel, este primul cățel al soacrei mele și primul meu cățel. A dat numai peste începătoare. 🙂

Mereu mă plimbam mândră cu câte un cățel în lesă, care mergea frumos la pas. Cu Frappe mi-e rușine. Trage de lesă în toate părțile, iar când nu trage se mută continuu din stânga în dreapta. Îi plac foarte mult femeile, dar nu ține cont de faptul că lor le plac hainele curate, iar unora nu le plac câinii. Și când am ieșit cu el pe tocuri, nu cred că arătam sexi ca într-un film cu blonda care își plimbă bishon-ul, pentru că Frappe trăgea în toate direcțiile, iar de data asta nu trebuia doar să-l opresc, ci să îmi țin și echilibrul. Și mai aveam și de dat un sms. Sper că nu m-a pozat cineva.

Nici dormitul în pat nu e așa idilic cum mi-aș dori. Ocupă trei sferturi de pat, iar eu nu pot să mă mișc să nu cumva să-l deranjez. Și trebuie să schimb mult mai des lenjeria. Și îmi dă pupici mușcăcioși pe ureche înainte sa se pună să doarmă. Măcar dacă ar dormi la mine în brațe, ca în poze…

Când l-am lăsat în vacanță la o prietenă, nu am auzit alceva decat „trebuie să învețe să meargă în lesă”, „trebuie să învețe să stea cuminte în mașină”, „trebuie să învețe să se joace cu cățeii”, „trebuie să învețe să nu mai mănânce porcării de pe jos”, „trebuie să învețe…”. Cum să nu-mi fie rușine să-l mai las la cineva?

Dar cățelul meu crește, și sunt foarte mândră că nu mai are nevoie afară așa de des, că nu mai merge chiar așa urât în lesă (măcar nu mai sare pe oameni), că atunci când mă vede după 5 minute se bucură la fel de tare ca atunci când nu m-a văzut văzut de 5 zile, că șede frumos pe cântar la veterinar, că toată lumea îmi spune că e foarte drăguț și că are o blăniță tare frumoasă.

Să ai primul cățel nu e cum îți imaginezi. E mult mai frumos, dar și mai greu.

– de Ina, foster NUCA